Instagram story viewer> @andra.coman85> Posts

Andra Coman | Psiholog

@andra.coman85

221

followers

1054

following

Psiholog practicant sub supervizare
Anxietate • Depresie • Stres • Relații
Psihologie clinică • educațională
București
Programări în DM

POSTS STORIES REELS TAGGED

Download All

Cred că multe mame și-au spus asta măcar o dată.

După ce au țipat. După o zi în care n-au avut răbdare. După prea mult telefon. După încă o postare despre cum „ar trebui” să își crească copilul.

Astăzi știm despre atașament, traumă, validarea emoțiilor, limite sănătoase, autonomie, reglare emoțională.

Toate aceste informații ne ajută. Dar uneori ne și apasă. Pentru că ajungem să analizăm fiecare reacție: „Am fost prea dură?” „Îi ofer suficient?” „Petrec destul timp cu el?” „Oare fac ceva greșit?”

Și poate că faptul că îți pui aceste întrebări spune deja ceva important despre tine ca mamă: îți pasă, te uiți la tine și încerci să faci mai bine.

În același timp, multe mame muncesc, au grijă de casă, de copii, de relația de cuplu și de o listă nesfârșită de lucruri pe care cineva trebuie să le țină minte.

Și, în tot acest haos, ele ajung adesea ultimele pe propria listă. Uită că, dincolo de mamă, există și femeia, cu nevoile, dorințele și viața ei.

Iar satul despre care se spunea că este nevoie pentru a crește un copil aproape a dispărut.

Nu idealizez parentingul de altădată. Sunt multe lucruri pe care astăzi le facem mai bine. Dar atunci exista mai des comunitatea: bunica, mătușa, vecina, frații, alți copii.

Astăzi avem mai multe informații și standarde mai mari, dar de multe ori mai puțin sprijin. Și apoi mama ajunge să creadă că problema este la ea.

Cunosc sentimentul de vinovăție, presiunea și întrebarea dacă faci suficient de bine. Poate tocmai de aceea îmi este ușor să înțeleg mama care spune: „Nu mai pot!”

În cabinet nu vreau să te învăț cum să fii o mamă perfectă. Vreau să te ajut să înțelegi ce te apasă, ce contează cu adevărat pentru tine și ce poți lăsa jos fără atâta vinovăție.

Uneori, mama are nevoie de un spațiu al ei. Fără comparații, fără judecată, fără presiunea de a face totul bine.

#AndraComanPsiholog #maternitateReala #ParentingConstient by @andra.coman85

11

0

a month ago

Zilele trecute, în vacanță, am trecut pe lângă casa din fotografie. Pe fațadă scria simplu: „OM”.

Și mi-a venit gândul acesta.

Creșterea unui copil seamănă cu ridicarea unei case.

Construim cu ceea ce am primit, cu ceea ce știm și cu resursele pe care le avem în acel moment. Uneori repetăm proiectele părinților noștri. Alteori încercăm să le schimbăm.

Între timp, ne uităm și la construcțiile celorlalți. Le admirăm sau le judecăm, fără să știm ce există dincolo de fațadă.

Poate că una dintre cele mai importante părți ale parentingului este să înțelegem că, în timp ce construim pentru copil, avem uneori nevoie să reparăm și propria noastră casă.

Iar la un moment dat, copilul va începe să își facă singur proiectul.

Rolul nostru nu este să construim o casă perfectă.

Este să îi oferim o fundație suficient de bună încât să poată continua singur.

Uneori, cel mai important lucru pe care îl poți face pentru copilul tău este să începi să lucrezi cu tine. by @andra.coman85

6

0

2 months ago

„Prietenul tuturor nu este prietenul nimănui.”

Sună dur, dar are în spate o idee interesantă.

Cu mai bine de două mii de ani în urmă, Aristotel vorbea despre imposibilitatea de a-ți împărți timpul și apropierea între foarte mulți oameni.

Noi trăim într-o epocă în care tehnologia ne dă impresia că putem face exact asta. Putem menține simultan zeci sau sute de contacte: știm ce fac oamenii, reacționăm, trimitem mesaje, păstrăm legătura ani întregi.

Dar avem oare și mai mulți prieteni?

Aud tot mai des în cabinet: „Am mulți oameni în jurul meu, dar mă simt singur/ă.”

Poți vorbi cu cineva în fiecare zi fără să existe, de fapt, apropiere. Poți avea o prietenie de douăzeci de ani și să știi exact ce nu poți spune. Poți cunoaște toate noutățile din viața unui om și să nu știi ce îl doare.

Mai e ceva: când nu ești în cameră, cine îți apără numele?

Nu cine îți dă dreptate orice ai face. Un prieten poate să te contrazică și să îți spună că greșești. Dar ți-o spune ție. Respectul nu dispare când pleci.

Uneori, tocmai lipsa încrederii ține relația la suprafață. Începem să filtrăm ce spunem, ce arătăm și ce păstrăm pentru noi. Iar fără deschidere, reciprocitate și sentimentul că poți fi tu în relație, apropierea rămâne limitată.

Tehnologia ne-a ajutat enorm să nu ne pierdem unii de alții. Dar nu poate construi în locul nostru încrederea de care avem nevoie ca să fim cunoscuți dincolo de ceea ce alegem să arătăm.

Peste două mii de ani mai târziu, întrebarea a rămas aproape aceeași: câți oameni sunt, de fapt, cu adevărat aproape?

#AndraComanPsiholog by @andra.coman85

5

0

a month ago

Uită-te la oamenii din imagine.

Niciunul nu pare să fie într-o criză majoră. Și totuși, fiecare are ceva care îl consumă, îl încurcă sau se repetă.

Sunt doar câteva exemple. Motivele pentru care oamenii ajung la psiholog pot fi foarte diferite.

Uneori mergi pentru că observi un tipar pe care nu reușești să-l schimbi. Pentru că reacționezi într-un fel pe care nici tu nu îl înțelegi. Pentru că te-ai obișnuit cu o stare de tensiune, oboseală sau nemulțumire și ai început să o consideri normală.

Alteori nu e nimic „grav”. Pur și simplu vrei să înțelegi mai bine ce ți se întâmplă, de ce ajungi în aceleași situații sau de ce anumite lucruri te afectează mai mult decât ai vrea.

Poate că întrebarea nu este: „Am probleme suficient de grave încât să merg la psiholog?”

Ci mai degrabă: „Există ceva în viața mea pe care aș vrea să îl înțeleg mai bine sau să îl schimb?”

Dacă există ceva care te apasă, se repetă sau pur și simplu vrei să înțelegi mai bine, discuția cu un psiholog poate fi una dintre opțiuni.

Nu singura. Dar nici una pentru care trebuie să aștepți până când simți că nu mai poți.

#AndraComanPsiholog by @andra.coman85

1

0

a month ago

„Ce o să zică lumea?”

Poate că îmbătrânim puțin de fiecare dată când lăsăm întrebarea asta să decidă pentru noi.

Ieri dimineață am văzut în parc un grup de oameni de vârsta a treia dansând cu baloane.

Culoare. Muzică. Mișcare. Viață. Și foarte puțină grijă pentru “ce o să zică lumea?”.

Și m-am gândit cât de repede învățăm să renunțăm la lucrurile care ne plac pentru că „nu se cade”, „nu e momentul” sau „ce vor crede ceilalți?”.

Poate că o viață cu mai multă culoare începe atunci când nu mai ai nevoie de aprobarea tuturor ca să fii tu.

Dacă nimeni nu te-ar judeca și nu ar trebui să mulțumești pe nimeni, cât din viața pe care o trăiești astăzi ar mai rămâne la fel?

#AndraComanPsiholog #lifeincolors by @andra.coman85

5

0

a month ago

Dacă te-aș întreba acum cine ești, fără să-mi spui ce profesie ai, ce roluri ai sau ce așteaptă ceilalți de la tine, ce ai răspunde?

În primul an de facultate am avut un proiect care mi-a dat mai multe bătăi de cap decât mă așteptam.

Trebuia să răspund la trei întrebări simple:
Cine ești?
Cum ai aflat cine ești?
Cum te ajută ceea ce știi despre tine în viața de zi cu zi?

Și mi-am dat seama că știam destul de bine cine trebuie să fiu.

Să nu deranjez.
Să nu dezamăgesc.
Să spun „da” când simțeam „nu”.
Să mă adaptez.
Să arăt într-un anumit fel.
Să-mi privesc uneori corpul mai mult prin ce aș schimba la el decât prin ceea ce este acum.

Mai greu era să răspund la întrebarea: „Dar eu cine sunt?”

Cred că am început să aflu observând lucrurile mici. Ce îmi place mie. Ce nu mai vreau să accept. Ce principii nu mai vreau să negociez. Ce aleg atunci când nu trebuie să impresionez pe nimeni.

Inclusiv să-mi accept corpul așa cum este acum, fără să-l judec până când va deveni altfel.

Să te cunoști nu înseamnă că nu te mai schimbi. Înseamnă că începi să alegi schimbările pentru tine.

Iar când știi mai bine cine ești, devine puțin mai ușor să știi ce vrei, ce accepți, când spui da și când spui nu.

Tu cum ai răspunde astăzi la prima întrebare?

Cine ești?

#AndraComanPsiholog by @andra.coman85

27

0

2 months ago

Tu trăiești cu adevărat sau doar treci prin viață?

Zilele trecute, într-un sătuc din Grecia, am văzut această doamnă. Mergea greu, sprijinindu-se într-un baston. Fiecare pas părea să îi ceară efort. Iar pe spatele cămășii ei scria mare: VIVA LA VIDA.

Imaginea asta a rămas cu mine. Pentru că m-am întrebat cât de mult asociem bucuria de a trăi cu tinerețea, sănătatea, lipsa grijilor sau cu perioada aceea imaginară în care „totul va fi bine”. Doar că viața nu așteaptă să ne rezolvăm toate problemele.

La maturitate, atenția noastră se mută ușor spre responsabilități, control, griji, ce avem de făcut și ce ar putea merge prost. Ajungem să funcționăm pe pilot automat. Și, uneori, nu viața devine mai puțin frumoasă. Noi devenim atât de ocupați să o gestionăm, încât uităm să o mai trăim.

Copiii încă știu să fie acolo, în moment. Râd până îi doare burta. Simt apa, nisipul, mirosurile. Se bucură de o înghețată, de o melodie, de un apus. Apoi devenim adulți și învățăm că trebuie să fim serioși.

Eu, mult timp, am crezut exact asta. Că un adult responsabil trebuie să fie serios, atent, mereu cu lucrurile sub control. Abia când am început să lucrez cu mine am observat și costul. Râdeam mai puțin. Mă bucuram mai puțin. Eram prezentă mai rar în propria mea viață.

Încă lucrez la asta. Încă mi se spune că sunt serioasă. Dar acum caut conștient motive să râd. Caut oameni care îmi aduc zâmbetul pe buze, nu mi-l șterg. Caut momente în care să fiu cu adevărat prezentă.

Pentru că lucrul cu tine nu înseamnă doar să repari ce doare. Înseamnă și să observi ce ai pierdut din tine în timp ce încercai să fii adultul care credeai că trebuie să fii.

VIVA LA VIDA.

Tu ce ai uitat să trăiești?

#LucruCuSine #VivaLaVida #AndraComanPsiholog by @andra.coman85

13

0

2 months ago

Me, on my way to start another graduate degree because the last one didn’t kill me. by @andra.coman85

31

0

2 months ago

Flori, liniste, ruj rosu si bucuria simpla a unui weekend care ramane in suflet. by @andra.coman85

23

2

3 months ago

Sometimes, it’s the simple things: me, the sea and a good book. by @andra.coman85

13

0

3 months ago

Nu-mi voi aminti doar examenele sau notele, ci oamenii cu care am trecut prin toate emoțiile facultății.

Mulțumesc pentru râsete, încurajări, sesiuni și amintiri. ❤️

Felicitări, colegi! A fost o bucurie să trăiesc anii aceștia alături de voi. 🎓🧠 by @andra.coman85

50

8

3 months ago

Unele prietenii se construiesc intre cursuri, cafele si deadline-uri imposibile. Iar apoi se sarbatoresc cu licenta in brate. ❤️👯 taken in CSB Coffee Shop & Burger by @andra.coman85

47

9

4 months ago