Instagram story viewer> @exnovonihil> Posts

Ex Novo

@exnovonihil

775

followers

1498

following

#exnovo #zugravdepăcate #exnovonihil

POSTS STORIES REELS TAGGED

Download All

DE CE NE UITĂM ÎN FERESTRELE APRINSE
Seara, orașul aprinde mii de ferestre.
Cele mai multe nu înseamnă nimic pentru noi.
Și totuși, uneori, ridicăm privirea.
Vedem o lampă, o siluetă care trece, o masă, o plantă, două persoane care nu știu că sunt privite de la distanță.
Nu știm cine locuiește acolo.
Nu știm dacă se iubesc, dacă se ceartă, dacă cineva tocmai a venit sau tocmai pleacă.
Poate tocmai de aceea ne uităm.
O fereastră aprinsă ne lasă să vedem atât cât trebuie ca să ne imaginăm restul.
Pentru o secundă, viața altcuiva pare întreagă.
A noastră, văzută dinăuntru, e plină de lucruri neterminate.
Dar poate că și cineva, de la o altă fereastră, se uită spre lumina noastră și crede același lucru.
Nu invidiem neapărat viețile altora.
Uneori ne odihnim doar puțin
în ideea că, undeva,
cineva este acasă.
#exnovo by @exnovonihil

7

0

21 hours ago

CINE LOCUIEȘTE ÎNTR-UN NUME
Primim un nume înainte să știm că îl avem.
Alții îl rostesc primii.
Îl scriu pe acte, pe caiete, pe uși, pe plicuri.
Ne întoarcem capul când îl auzim și, cu timpul, începem să credem că suntem noi.
Dar un nume nu rămâne niciodată gol.
În el intră vocile celor care ne-au iubit, felul în care ne strigau părinții, diminutivele pe care le-am acceptat doar de la cineva, semnăturile grăbite, greșelile de pronunție, tăcerile de după despărțiri.
Același nume poate suna ca o chemare, ca o mustrare, ca o veste bună sau ca un lucru pe care nu mai vrei să-l auzi.
Poate că nu locuim într-un nume.
Poate numele locuiește în noi
și adună, fără să întrebe,
toate persoanele care am fost.
De aceea, uneori,
când cineva ne spune pe nume într-un anumit fel,
ne întoarcem nu spre el,
ci spre cine eram atunci.
#exnovo by @exnovonihil

5

0

2 days ago

LUCRURILE CARE NE ALEG
Credem că noi alegem lucrurile.
O ceașcă, o carte, un palton, o fotografie.
Le luăm de pe un raft, le plătim, le ducem acasă și spunem că sunt ale noastre.
Apoi trec anii.
Ceașca se ciobește, dar rămâne prima pe care o cauți dimineața.
Cartea se mută cu tine dintr-o casă în alta, deși n-ai mai deschis-o de mult.
Paltonul nu mai e la modă.
Fotografia nu mai seamănă cu nimeni de azi.
Și totuși nu le arunci.
Poate că, la început, noi alegem lucrurile.
Mai târziu, ele aleg ce parte din noi păstrează.
Unele devin martori.
Altele devin dovezi.
Câteva ajung să știe despre noi mai mult decât oamenii.
De aceea despărțirea de un obiect nu e întotdeauna despre obiect.
Uneori arunci o ceașcă
și abia după aceea înțelegi
că ai aruncat o dimineață întreagă.
#exnovo by @exnovonihil

9

0

3 days ago

Iubirea nu seamănă cu nimic din ceea ce promite la început. La început pare apropiere. Mai târziu înțelegi că este, de fapt, o formă stranie de vulnerabilitate: îi dai altuia puterea de a schimba greutatea unei zile, sensul unei așteptări, felul în care intri într-o cameră.
De aici vine și frica. Nu din posibilitatea de a pierde un om, ci din descoperirea că ai devenit diferit prin existența lui.
Există întâlniri după care nu mai poți reveni exact la cel care ai fost. Nu pentru că ai învățat ceva important și nici pentru că ai devenit mai bun. Pur și simplu, în tine s-a mutat o limită.
Ai început să simți altfel. Să aștepți altfel. Să te temi altfel. Și, fără să observi, lumea a căpătat o cameră în plus.
Iubirea nu este numai fericirea de a fi aproape. Uneori este neliniștea de a ști că există, undeva în afara ta, un om care îți poate tulbura ordinea doar prin faptul că respiră.
Poate de aceea dorința are în ea ceva atât de neliniștitor. Nu este numai trup. Este presimțirea că ai putea trece o graniță după care lucrurile nu se vor mai așeza la loc în aceeași ordine. Un parfum rămas în aer poate deveni mai puternic decât o amintire. O privire poate continua mult după ce ochii s-au întors în altă parte.
Uneori, ceea ce nu s-a întâmplat ne locuiește mai mult decât ceea ce am trăit până la capăt. Iubirea știe această cruzime. Ne lasă să credem că vrem răspunsuri, deși de multe ori trăim tocmai din ceea ce nu putem lămuri.
Cine a iubit știe că există clipe în care nu vrei adevărul întreg. Vrei doar ca ceva să rămână posibil. Pentru că posibilitatea are propria ei carne. Are temperatură. Are miros. Are noapte.
Și poate că cele mai puternice iubiri nu sunt cele în care doi oameni se cunosc până la capăt, ci acelea în care rămâne mereu o margine neluminată. Un loc în care celălalt nu este încă al tău. Poate nici nu va fi vreodată. Și tocmai de aceea îl dorești. Nu pentru ceea ce îți oferă. Ci pentru ceea ce trezește în tine și nu îți mai poate lua înapoi.
Poate aceasta este partea cea mai greu de recunoscut: nu iubim numai omul.
Iubim și omul care devenim în apropierea lui.
Iar uneori, după ce el dispare, tocmai pe acela îl căutăm cel mai mult.
#exnovo by @exnovonihil

12

0

4 days ago

Am crezut mult timp că adevărul trebuie să fie unul singur.
Dacă îmi era dor de ceva, însemna că trebuia să mă întorc.
Dacă eram fericit, nu aveam voie să fiu trist în aceeași zi.
Dacă iubeam un lucru, trebuia să-l iubesc până la capăt.
Dacă plecam, trebuia să fiu sigur.
Apoi am înțeles că viața nu ne cere asemenea ordine.
Poți să iubești un loc și să nu mai poți trăi acolo.
Poți să ierți și să nu mai vrei aproape.
Poți să fii recunoscător pentru ceva care te-a rănit.
Poți să alegi bine și totuși să suferi din cauza alegerii.
Nimic din toate acestea nu se anulează.
Noi vrem ca lucrurile să fie clare fiindcă ne sperie ceea ce nu încape într-un singur răspuns.
Dar omul nu este o propoziție.
Nu trebuie să se termine cu punct după fiecare adevăr.
Uneori două lucruri care se contrazic sunt adevărate în același timp.
Și maturitatea nu începe când alegi unul dintre ele.
Începe când poți să le lași pe amândouă să existe.
#exnovo by @exnovonihil

9

0

5 days ago

Ani întregi am avut program cu publicul. Nu era afișat nicăieri, dar se știa. Puteai să mă suni târziu, puteai să-mi schimbi ziua, puteai să apari cu o problemă și, după câteva minute, problema devenea și a mea. Eram bun la asta.
Îmi mutam întâlnirile, îmi amânam treburile, mâncam mai târziu, dormeam mai puțin. Aveam un talent aproape profesional pentru urgențele altora. Ale mele puteau aștepta. Și au așteptat. Unele atât de mult încât, când m-am întors la ele, nu mai semănau cu ce lăsasem.
Nu pot spune că m-a obligat cineva. Ar fi prea comod. De multe ori am oferit singur mai mult decât mi se ceruse. Poate pentru că îmi plăcea să fiu necesar. Poate pentru că necesar seamănă foarte bine cu iubit când nu te uiți atent.
Acum mă uit. Telefonul mai sună. Uneori răspund. Alteori văd numele, îl las să treacă și continui ce făceam. Primele dăți am avut senzația că abandonez pe cineva. După aceea am observat ceva: omul de la celălalt capăt găsea, de cele mai multe ori, o altă soluție.
A fost puțin jignitor și foarte liniștitor.
Am început să-mi păstrez ore. Nu multe. Câte una, ici-colo. O cafea băută până la capăt. Un drum fără să-l transform în ocazia de a rezolva ceva. O seară în care nu sunt util nimănui.
La început nu știam ce să fac cu ele. Acum știu. Nimic.
Și sunt, în sfârșit, orele mele.
#exnovo by @exnovonihil

19

2

6 days ago

UNDE ÎNCEPE ACASĂ
O adresă știe unde locuiești.
Nu știe unde ți-e acasă.
Acasă poate fi o cană ciobită pe care n-o arunci, un scaun pe care nimeni nu se așază în afară de tine, un nume rostit fără să fii întrebat cine ești.
Uneori îl recunoști după tăceri: frigiderul care pornește noaptea, pașii cuiva în camera alăturată, lumina rămasă aprinsă pentru tine.
Nimic spectaculos. Tocmai de aceea îl pierdem atât de ușor din vedere.
Poți avea cheia unei uși și să rămâi străin.
Poți intra pentru prima dată undeva și să nu simți nevoia să pleci.
Casele se cumpără, se închiriază, se vând.
Acasă nu.
Acasă începe acolo unde lucrurile nu mai trebuie explicate.
Unde nu mai ești musafir.
Unde cineva știe că ai venit înainte să audă ușa.
Poate de aceea ne întoarcem.
Nu după locuri.
După felul în care eram
când încăpeam în ele.
#exnovo by @exnovonihil

6

0

7 days ago

Am avut multă vreme prostul obicei să păstrez probe. Ore, date, fraze exacte. Aș fi putut reconstitui o relație ca pe un accident rutier. La 21:17 s-a spus asta. Două zile mai târziu s-a întâmplat cealaltă. Există martori. Există mesaje. Îmi lipsea doar un avocat.
Credeam că adevărul are nevoie de o arhivă bună. Mai ales adevărul despre mine.
Mă deranja să știu că cineva mă povestește greșit. Că într-o versiune sunt egoist, în alta indiferent, iar într-o a treia, probabil mai spectaculoasă, sunt omul care a stricat tot.
Aveam impulsul să intervin. O precizare aici, o dată corectată acolo, o circumstanță pe care naratorul o uitase convenabil.
Cu timpul am înțeles că fiecare om își montează trecutul cu materialul care îi convine. Eu inclusiv. Așa că nu mai cer drept la replică în amintirile nimănui.
Probabil există prin oraș mai mulți de mine. Unul nerecunoscător. Unul dificil. Unul care a spus prea puțin. Unul care a spus exact propoziția pe care eu nu-mi amintesc s-o fi spus.
Îi las să circule. Au viețile lor.
Eu îl cunosc doar pe cel care se trezește dimineața în casa mea, îmi folosește cămășile și uită unde și-a pus ochelarii. Nici pe acesta nu-l înțeleg întotdeauna.
Dar măcar îl am în original.
#exnovo by @exnovonihil

10

0

8 days ago

Există iubiri care nu încep atunci când întâlnești pe cineva, ci mult mai târziu, când încetezi să mai încerci să-l înțelegi pe de-a-ntregul.
La început vrem explicații. Vrem să știm de ce tace, de ce pleacă, de ce se întoarce, de ce într-o zi poate să ne fie atât de aproape, iar în alta pare să locuiască într-o lume în care nu avem voie să intrăm. Avem impresia că iubirea ar trebui să ne dea acces la toate încăperile celuilalt.
Dar omul pe care îl iubim nu ne aparține nici măcar atunci când ne iubește.
Rămâne în el un teritoriu care nu ne va fi niciodată dat. O copilărie pe care nu am văzut-o. Spaime despre care nu va vorbi. Gesturi pe care le-a învățat înainte să ne cunoască. O anumită tristețe care poate nu are nicio legătură cu noi.
Poate că iubirea adevărată începe tocmai aici: în momentul în care nu mai cerem cheia.
Să poți rămâne lângă un om fără să-i confişti singurătatea mi se pare una dintre cele mai grele forme de tandrețe.
Nu să-l repari.
Nu să-l completezi.
Nu să-l transformi în răspunsul tuturor întrebărilor tale.
Doar să-i lași libertatea de a fi întreg chiar și în locurile în care nu ajungi.
Am confundat mult timp iubirea cu apropierea. Acum cred că uneori iubirea înseamnă și distanța exactă de la care celălalt poate respira.
Nu este puțin lucru să știi când să întrebi și când să taci. Când să te apropii și când să nu invadezi. Când să spui „sunt aici” fără să adaugi „deci trebuie să fii și tu”.
Iubirea nu ne face proprietari.
Ne face martori.
Vedem un om trecând prin anii lui, schimbându-se, pierzând lucruri, câștigând altele, devenind uneori străin chiar și față de sine. Iar dacă avem noroc, ni se îngăduie să mergem o vreme alături.
Poate zece ani.
Poate o viață.
Poate numai câteva luni care vor cântări, inexplicabil, cât o epocă.
Durata nu spune întotdeauna adevărul despre o iubire.
Nici finalul.
Există oameni pe care îi pierdem și despre care nu putem spune că au dispărut. Au rămas în felul în care deschidem o ușă, în melodia pe care nu o mai putem asculta indiferent, în felul în care, fără să ne dăm seama, am început să privim lumea puțin altfel.
Aceasta este partea neliniștitoare a iubirii:
nu știm niciodată ce va rămâne din noi în celălalt by @exnovonihil

10

0

9 days ago

Eroarea de calcul
Iubirea este, probabil, una dintre puținele afaceri în care doi oameni inteligenți acceptă de bunăvoie să devină mai puțin eficienți.
Singur, totul poate fi organizat impecabil. Alegi ce mănânci, unde dormi, cât cheltuiești, ce muzică asculți și de ce parte a patului îți lași cartea. Nu trebuie să explici nimănui de ce ai cumpărat trei cămăși aproape identice și nici de ce uneori cina poate fi alcătuită dintr-un măr și o bucată de brânză.
Apoi apare cineva.
Și, dintr-odată, matematica se strică.
Frigiderul conține lucruri pe care tu nu le-ai fi cumpărat niciodată. În baie apare un obiect a cărui utilitate îți scapă. Cineva mută scaunul pe care îl așezaseși, după ani de încercări, în locul perfect. Descoperi că există oameni care pun paharele în dulap cu gura în sus și, mai grav, că unul dintre ei îți este foarte drag.
Orice om rezonabil ar trebui să fugă.
Numai că nu fugi.
Într-o zi te surprinzi alegând piersicile nu după cele care îți plac ție, ci după felul în care știi că le caută celălalt. Faci un ocol fără să-l socotești o pierdere. Începi să cunoști numele unor oameni pe care nu i-ai întâlnit niciodată și să ai opinii despre un câine care a murit cu douăzeci de ani înainte să apari tu în poveste.
Nu este sacrificiu. Cuvântul este prea solemn.
Este o modificare discretă a centrului de greutate.
Până atunci, aproape toate propozițiile vieții tale puteau începe cu „eu”. După aceea, unele încep fără să-ți dai seama cu „noi”.
Aici apare însă problema.
Pentru că „noi” este un cuvânt periculos. Folosit prost, înghite două persoane și lasă în urmă o singură făptură administrativă: aceleași vacanțe, aceiași prieteni, aceleași răspunsuri, aceeași versiune despre ce s-a întâmplat.
Iubirea bună nu produce asemenea gemeni.
Dimpotrivă.
Păstrează două pahare diferite în același dulap.
Poate tocmai de aceea este atât de greu de explicat ce iubim la cineva. Inventăm motive: inteligența, frumusețea, umorul, felul în care ne atinge. Dar toate acestea există și la alți oameni. Uneori chiar în cantități mai mari.
Și totuși nu-i vrem pe ceilalți.
Îl vrem exact pe acela.
Cu felul lui absurd de a împături un prosop. Cu expresia aceea pe care o face când citește by @exnovonihil

6

0

10 days ago

Lucrurile pe care nu le observă nimeni
Într-o dimineață mi-ai pus cafeaua pe masă și ai plecat în cealaltă cameră.
N-ai spus nimic.
Era puțin prea dulce, cum o faci tu de obicei, deși ți-am spus de zeci de ori că beau cafeaua fără zahăr.
Am băut-o așa.
Nu din politețe. Nici pentru că mi-ar fi fost lene să-mi fac alta.
Pur și simplu, în dimineața aceea, mi s-a părut că gustul greșit al cafelei spune ceva despre noi.
Ne iubim și totuși nu ne știm perfect.
Uneori uiți ce ți-am spus ieri. Eu nu aud jumătate din lucrurile pe care mi le povestești când citesc. Tu lași lumina aprinsă în baie. Eu pun cărțile pe podea și promit că le voi strânge.
Ne enervăm din nimic.
Apoi unul dintre noi întreabă dacă mai este pâine.
Și viața continuă.
Cred că asta m-a surprins cel mai tare în iubire. Nu marile momente. Nu plecările, împăcările, promisiunile pe care le spunem când ne este frică să nu pierdem ceva.
Ci lucrurile mici pe care nu le vede nimeni.
Faptul că știi că nu suport marginea arsă a pâinii și o tai înainte să-mi pui farfuria în față.
Că eu cumpăr merele acelea urâte fiindcă știu că ție ți se par mai bune.
Că atunci când adormi pe canapea îți dau televizorul mai încet, deși tocmai începuse filmul.
Nu sunt gesturi pentru care cineva ar scrie o poezie.
Poate tocmai de aceea le cred.
Au fost seri în care ne-am spus lucruri proaste. Seri în care fiecare dintre noi ar fi preferat să fie oriunde altundeva. Au fost dimineți în care ne-am privit și n-am știut exact ce mai avem de spus.
Nu vreau să înfrumusețez asta.
Iubirea nu ne-a făcut mai buni în fiecare zi.
Uneori doar ne-a făcut să mai stăm puțin.
Să nu trântim ușa.
Să punem apa la fiert.
Să întrebăm, chiar și supărați:
— Mănânci?
Și poate că, după toate cuvintele mari pe care le-am inventat despre iubire, rămâne și ceva atât de simplu.
Să existe cineva care știe cum îți bei cafeaua.
Chiar dacă, din când în când, o greșește.
#exnovo by @exnovonihil

10

0

11 days ago

azi/ 01_ mâine, tot azi.
#exnovo by @exnovonihil

10

0

12 days ago